Este deja tradiție. Cumva, aproape de cea mai scurtă zi din an zeci de oameni frumoși, voioși și liberi se întâlnesc înainte ca primele raze de soare să cucerească și ultimele colțuri de întuneric. Zâmbesc și pornesc în pași de alergare de la răsărit până la apus, oprindu-se la final abia atunci când soarele se satură de lumină la orizont.


Tura de Vis, cel mai mare eveniment 321^sport este ideea prin care este (a)dusă cultura de running în stradă, unind străzile și cartierele orașului prin pași de fugă, împreună. La solstițiu, de două ori pe an, tura (ne) aduce esența alergării în peisajul urban, o experiență pe care o recomand oricui cel puțin o dată în viață, mai presus de statistici.

Regulile sunt simple. La solstițiul de vară aleargăm toată noaptea, de la apus până la răsărit. La cel de iarnă aleargăm alături de soare, de când se trezește la viață până când se lasă înfrânt pradă nopții. Ediția de iarnă străbate tot orașul, unind pașii sportivilor cu fiecare colț urban, scoțând prin alergare în prim plan sectoarele capitalei.


Distanța totală propusă pentru noua tură urbană era fixată undeva la șaptezeci de kilometri. Punctul de înâlnire matinal a fost Mikkeller, printre ultime înscrieri, zâmbete somnoroase, fotografii și bagaje lăsate. Locația este baza de alergare plasată vis a vis de parc. Este terenul (lor) de joacă, unde (se) adună în fiecare marți kilometrii pentru viitor.

Și de data asta am reușit performanța să întârzii. Trafic sau nu, reușesc de minune cu 321. DAu pornit exact la momentul de start propus, o dată cu razele soarelui. Doar un sfert de oră aveau avans. Am luat decizii accelerând, să îi ajung. Chiar dacă nu m-am sincronizat, am continuat fuga sprintenă a aleilor urbane, încă prizoniere ale ceții.


Era (de)scrisă clar ruta cu repere, dar am presupus greșit că vor ajunge prima dată la Bordei. Până am ajuns eu în nord la aeroport, deja prima buclă avea să se încheie. Am băgat în a cincea fuga pe alei spre hidratare. Am ajuns sprinten la punctul de alimentare, dar grupul plecase deja mai departe spre vestul capitalei cu avans la pas.

Nu era grabă. Dar se mișcau mult mai repede decât estimau în statistici. Am pornit spre Victoriei, dar cumva am ratat direcția spre gară, ca mai apoi la Poli să ies total aiurea, mărind diferența, adunând în contul personal alți kilometri, dar în alte direcții. Eram exact ca plăcinta din jocul Pack-Man, urmărind cu poftă punctele picate în cale.



Este prima oară am lăsat undeva un bagaj cu schimburi ce a fost disponibil pe traseu la un eveniment ultra. Mdaaa, am mai avut deseori mici bagaje cărate pe traseu, turele trecute. De data asta ruta propusă avea patru opriri strategice, pentru reprize de fugă sau accesul la haine de schimb, la o porție de hidratare și vitaminizare Zuzu Fit. Mulțumim.

Tura de vis este o ștafetă urbană. Oricine se putea alătura oricând sau se putea retrage când era obosit. Alergam fără presiune, într-un grup unit, bucuroși de orașul (re)descoperit împreună, cu reguli de circulație respectate. Am traversat responsabil prudenți pe verdele din semafoare, lăsând loc pe aleile pietonale și altora.



Aproape de Casa Poporului i-am ajuns din urmă, după ce am vânat, punct cu punct, urma prin sudul capitalei. Au fost kilometri alergați urmărind punctul magic precum un miraj în deșertul urban, spre oaza de relaxare. Ne-am bucurat de scări fără sfârșit pe alei, alintați de razele unui soare voios, care a învins ceața prezentă în prima parte a zilei.

Am experimentat primul ultramaraton urban, de la răsărit la apus, savurat pe o vreme răcoroasă de zeci de mii de pași relaxa(n)ți prin capitală, de la nord la vest, de la sud la est. A fost un o adevărată cultură urbană de fugă 321^sport. Fiecare ocazie leagă noi prietenii. Pentru unii dintre noi, tura este aniversare în pași de alergare.


Mai puțin de nouăzeci de minute mai erau pentru ultima parte a traseului, estul. Dificil să se atingă borna celor șaptezeci estimați. Nu în ritmul acela. Traseul a fost ca de fiecare dată adaptat în funcție de condițiile meteo, dar și de viteza de deplasare a grupului, de data asta mult mai sprinten față de ultima dintre celelalte ediții.

Tradiție a fost și atmosfera, cu muzică pe traseu, cu suficiente ocazii de socializare în ritmul pașilor de alergăceală. Mi-a plăcut ideea de a impune bidoane reutilizabile pentru apă, de a reduce consumul de plastic pentru o gură de apă. O ocazie bună de a folosi vesta de hidratare la pas spre primul ultramaraton urban cu ambiții personale.


Am adunat pentru statistici la prima experiență ultra integral alergată pe asfalt puțin peste 65^K îndesați în orele soarelui, în puțin peste șase ore de fugă. Fără pauzele regulamentare. Nu am (re)simțit distanța alergată. Poate că viteza a fost confortabilă, peisajele urbane au fost în permanență altele sau chiar papucii merită investiția.

Sau poate doar mirajul 321 m-a motivat, savurând fiecare moment, urmărindu-i punct cu punct sau alergând în ritmul lor, zecile de mii de pași relaxa(n)ți urbani. A fost fain, a meritat investiția unei zile de sâmbătă din mijlocul lunii decembrie. O porție de anduranță urbană dusă la capăt în aproape nouă ore, cu prietenii noi legate și zâmbete adunate.


A fost Tura de Vis, ultima din acest an pe o vreme ideală de fugă, cea mai bună din istoria iernii, după ploi torențiale și nămeți, azi alintați de soare. Seara s-a încheiat cu o nouă recompensă personală poate, privind la orizont o nouă experiență ultra, cucerind în pași voioși noi teritorii deasupra norilor, prin vecini. Vor fi alte ture de alergare. Să fie epic!