Orice aventură planificată în aprilie, când natura revine în culorile verzi, aromate de parfumul primăverii ar putea fi o alegere inspirată. Uneori cei tineri, pasionați de sportul în natură, (ne) aduc la orizont evenimente la munte pentru a ne da șansa să cunoașterm natura și să o respectăm, să o protejăm și să îi inspirăm și pe cei din jur să facă asta.


Alergasem deja prin vecini la începutul lunii. A fost o experiență personală dusă peste limita maratonului în Balcani. Aveam de învârtit covrigul pe autostradă către capitală, pentru ca mai apoi să răzbesc răbdător valea aglomerată prin munte. Ninsese foarte mult zilele trecute și se anunța o bătălie pe poteci, o luptă pentru supraviețuire.

Pe ultima sută de metri puteam reporta înscrierea cu locul plătit pentru ediția viitoare. Sau acceptam aventura în aceste condiții. Era prea târziu să renunțăm. Urma să alerg maratonul pe un traseu modificat. Oana era înscrisă la cros. Mai fusesem pe munte. Iar limita impusă de opt ore părea suficientă pentru orice răsfăt și relaxare în pași de alergăceală.


Condițiile meteo au impus echipamentul obligatoriu de vreme rea. Verificați la start intrăm în țarc gata pentru atac. Străduțele pietruite la baza muntelui erau înghețate. Repejor ajungem pe serpentinele albe. Era zăpadă. Multă zăpadă. Prea multă pentru viteza mea sprintenă de începător. Eram depășit de tot mai mulți alergători pe potecile înguste.

Coborâm de la Tâmpa la primul punct de hidratare. De aici, crosul o lua sprinten la stânga, iar noi, semi și maratonul urma să revenim aici pentru ultima parte. Cerul senin era alintat de razele de soare. Ud la picioare nu puteam sta deoparte. Dansul continua. Zăpada cădea din copaci iar potecile se afundau tot mai mult către culmi înzăpezite.



Traseul marcat ne ducea tot mai sus, pe pârtia de ski către cabana Postăvaru. Ascensiunea spre vârf era impracticabilă. Cabana era punctul nostru de întoarcere pe pârtia de ski. În zare o panoramă spectaculoasă. Brazii încărcați de zăpadă și cerul azur alintat de soare. Pârtia era plină de alergători gata de atac la vale. Noroc cu bețele de trekking.

Orice pas înainte pe pârtie părea o ecuație necunoscută. Aveam spor la coborâre. Sau nu prea. Picioarele erau îngropate deseori până la genunchi în zăpada pufoasă. Dar poate era mai bine, amortizând presiunea pe genunchi pe coborâre. Mă ajutam de bețe. După vreo două zeci de minute eram la baza pârtiei. Am urmat în alergare marcajele de pe traseu.


Ajung repejor la alt punct de hidratare. Zăbovesc câteva clipe bucurându-mă de ospățul de pe mese. Refac proviziile. Urma o urcare susținută. Tot pe poteci înguste, acoperite de zăpadă. Pe alocuri nimeream în bălți ascunse. Simțeam bătăturile din tălpi. Iar zăpada rece calma durerea. A trecut o jumătate de ceas sau mai mult până am ajuns sus.

Intru pe poteci deja alergate. Către ultima parte. Se auzea doar zăpada frământată de sub tălpi. Căutam deseori zăpadă de pe margine pentru un plus de aderență pe coborările abrupte. Ajung la ultimul punct, refac proviziile și o iau mai departe căutând marcajele. Pierd aproape jumătate de oră și revin la ultimul punct pentru direcționare.


Voluntarii strânseseră din zonă marcajele. Am revenit pe traseu sprintând către linia de finiș. În statistici am terminat puţin peste timpul limită de opt ore. Felicitări Oana pentru podiumul cucerit la cros. Mulțumesc voluntarilor și suporterilor mei dragi care m-au așteptat la linia de finiș. Am primit medalia şi gulaşul încă fierbinte la final. Yammi!